Gheorghe Gheorghe - artistul cu nume ca o chemare

Gheorghe Gheorghe, artistul „cu nume ca o chemare“, cum scria la un moment dat reputata creatoare a „Tezaurului folcloric“ Mărioara Murărescu, vine din comuna Olteni, judeţul Teleorman, dintr-o zonă cu egale influenţe munteneşti şi olteneşti în stilul interpretativ. Pleacă la Bucureşti de la 14 ani, ducând cântecul învăţat de la părinţi cu sine, se înscrie la Şcoala Populară de Artă, la clasa prof. Ecaterina Moravec, face primele înregistrări la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“, sub îndrumarea etnomuzicologului Steluţa Popa, moment considerat chiar de interpret ca punct central în viitoarea carieră muzicală. A înregistrat 150 de melodii, este cetăţean de onoare al localităţii în care s-a născut şi are cântecul popular în sânge.

– Vorbiţi puţin despre locul în care v-aţi născut, fiindcă impresia este, ascultându-vă piesele, că l-aţi purtat mereu cu dvs.

– Provin dintr-o familie de ţărani gospodari din Olteni – Teleorman. Părinţii mei se ocupau cu munca pământului, eu însumi am învăţat să lucrez câmpul.

Trebuie însă să spun că mama şi tata, precum şi unchii de pe filiera maternă, erau nişte oameni molipsitori de veseli, au iubit muzica populară şi datinile ţărăneşti. Ei erau cei care deschideau bunăvoia la o clacă, la o petrecere, chiar şi la muncă. Asta reţin, porneau mereu la treabă cu veselie, pesemne să fie totul mai uşor. Vedeţi, acolo, la coarnele plugului, s-au născut cele mai multe dintre capodoperele folclorului românesc.

Mama mea a avut o voce extraordinară. Dacă ar fi îndrumat-o cineva putea ajunge o interpretă de prim rang. Am avut un interviu în urmă cu vreo doi ani la Antena Satelor, iar mama a fost rugată să cânte ceva. Chiar şi la vârsta pe care o avea, 79 de ani, a impresionat teribil...

– Pe mama aţi moştenit-o, aşadar.

– Da. În plus, de la dânsa şi de la tata am învăţat şi preluat foarte multe melodii vechi teleormănene. Doinele de pe casetele mele le ştiu de la părinţi; eu le-am înscris în zestrea folclorică.

– Aţi deprins a cânta şi aţi căpătat dragostea de muzica populară de atunci, din copilărie.

– De copil cântam, mergeam la competiţii, eram mereu pe primul loc. Mama m-a încurajat, fiindcă a simţit la mine nu numai dorinţa de a interpreta, ci faptul că trăiesc cântecul, îl port adânc în mine.

– Biografia dvs. vorbeşte că aţi plecat de acasă la 14 ani. Ce căuta un copil, la o vârstă aşa de fragedă, la Bucureşti?

– Aşa erau vremurile atunci, aşa făceau toţi cei născuţi la ţară, plecau la muncă, să scape într-un fel de truda infernală de la sat. Era şi năzuinţa părinţilor, a oricăror părinţi, să-şi vadă copiii bine, să nu treacă prin amărăciunile pe care le petrecu­seră ei, aşa că-i trimiteau la oraş, să ducă o viaţă mai frumoasă.

Puteam merge la Roşiori, la Alexandria, dar mama şi tata – eu nu mai spun – au dorit Bucureştiul, pentru că oferea largi posibilităţi oricui ar fi dorit să urmeze o meserie. Iniţial, mama a vrut să mă aducă în Capitală de la vârsta de 8 ani, la Liceul „Dinu Lipatti“, dar rudele s-au opus, ştiţi cum e, că-i băiatul prea mic, aşa că a trebuit să renunţe la acest proiect. În fine, să-l amâne, pentru că, în final, tot muzica mi-a fost destinul.

– Şi ce aţi făcut la Bucureşti?

– M-am înscris la Şcoala Populară de Artă şi am avut norocul să am o profesoară realmente hăruită, dna Ecaterina Moravec, prin mâinile căreia au trecut mulţi interpreţi, cum ar fi Nicolae Rotaru, Floarea Tănăsescu, Mitriţă Creţu. Bine, între timp am urmat o şcoală profesională, liceul, am plecat în armată, pe urmă am dobândit, prin concurs, atestatul de artist liber profesionist, clasa A.

Am câştigat preselecţia la concursul „Floarea din grădină“, realizat de Simona Patraulea şi Sorin Grigorescu, cu un juriu din care făceau parte dr. etnomuzicolog Emilia Comişel şi prof. univ. Tiberiu Alexandru, nume grele în folclorul de atunci şi dintotdeauna.

În fine, tocmai atunci s-a întâmplat ca emisiunea să fie suspendată pentru o perioadă şi inclusiv eu am luat o pauză. Când am revenit am mers la „Cântarea României“ şi în această perioadă am cunoscut-o pe doamna Steluţa Popa, etnomuzicolog la „Constantin Brăiloiu“.

– Şi aşa vi s-au deschis orizonturi noi.

– Da, pentru că sub îndrumarea dânsei am înregistrat 10 piese vechi, originale, la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“.

Mai târziu am realizat imprimări la Electrecord şi la Radio România, am debutat la TVR, prilej cu care i-am cunoscut pe dirijorii Paraschiv Oprea, Florea Cioacă, Marin Ghiocel, Ionel Budişteanu, iar în vremea din urmă pe Adrian Grigoraş, cu care am o colaborare fastă, şi importanţi redactori muzicali – doamnele Theodora Popescu, Niculina Merceanu, Florentina Satmari, Valeria Arnăutu, Angela Marinescu, Luiza Caravasile, Maria Tănase Marin şi, nu în ultimul rând, pe dna Mărioara Murărescu. Tuturor le voi mulţumi mereu pentru sprijin. Am eu o vorbă: lucrând cu profesioniştii, devii şi tu profesionist; intrând pe mâna amatorilor, rămâi şi tu la fel.

Şansa mea a fost să aduc melodii bune şi o calitate în interpretare care au plăcut şi au făcut să rămân în compania acestor mari dirijori şi realizatori.

– Vă mai amintiţi când aţi debutat la radio şi la TVR?

– S-a întâmplat mai demult, dar imprimări am realizat târziu, în 1999. La TVR cred că m-am dus în 1985 şi de atunci am fost invitat constant, nu doar la TVR, ci la toate televiziunile care găzduiesc emisiuni de folclor.

– Câte piese conţine repertoriul dvs?

– În jur de 150, toate realizate cu Electrecord şi Orchestra Radiodifuziunii Române, unde am întâlnit mulţi profesionişti.

Am pus calitate şi mult suflet în melodii fiindcă auditoriul este, dincolo de ceea ce se crede, criticul cel mai sever şi cel mai bun.

Dacă piesa place înseamnă că împreună am făcut o muncă valoroasă. Am avut norocul ca muzica mea să fie ascultată, solicitată, îndrăgită.

– Care vă sunt cele mai dragi melodii?

– Toate îmi sunt. Dar unele sunt extrem de difuzate, deci se caută şi plac „Albaştrii sunt ochii tăi“, „Toată noaptea mă gândesc“, „Ce stai, mândro, supărată“, „La crâşmăriţa din vale“, „De copil plecai în lume“, „Aolică, dadă, ce făcui“, „Şi mi-e ibovnica mică“, „Mamă, ia-mi dorul şi du-l“.

– Dacă am da timpul înapoi, aţi îmbrăţişa aceeaşi carieră? V-aţi imagina făcând altceva?

– Fără niciun dubiu, nu m-aş fi văzut făcând altceva. Cântecul îmi este în sânge. N-aş trăi fără el. Da, clar aş fi cântat, dar poate mi-aş organiza altfel timpul, să nu mai am acele pauze în cântec, cum mi s-a întâmplat, din cauză că, deh, nu ştiam multe, iar şcoala vieţii este cel mai bun profesor.

– Când cântaţi, când urcaţi pe scenă, ce sentimente vă domină?

– Bucurie, plăcere, amintiri, dor, răscoliri. Eu cânt dorul, îl simt, îl trăiesc în toată fibra, mă domină. Şi-l transpun cu toată puterea în cântec, iar faptul că sunt căutat de public înseamnă că reuşesc să transmit întreaga substanţă a folclorului.

Am mai spus şi repet, spectatorul este sever, te place sau nu te place, ştie prin prestaţia pe care o ai dacă oferi calitate, te judecă, te adoptă sau nu. Şi eu sunt fericit că fac parte dintre interpreţii ceruţi şi foarte bine primiţi în orice colţ al ţării aş merge.

– Vă mulţumesc în numele cititorilor revistei noastre pentru interviu şi vă doresc să aveţi inspiraţie şi să bucuraţi oamenii cu glasul şi melodiile dvs. mult timp de aici înainte.

– Şi eu vă mulţumesc!

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.15, 1-15 AUGUST 2013