Târlirea - un procedeu simplu şi eficient de fertilizare a păşunilor

Îngrăşarea păşunilor prin târlire reprezintă forma cea mai simplă de fertilizare cu îngrăşăminte organice, efectuată direct cu animalele ce folosesc păşunea, pe toată durata perioadei de păşunat. În acelaşi timp, procedeul este foarte eficient întrucât nu necesită cheltuieli cu încărcatul, transportul şi împrăştierea cantităţilor ce se administrează, aşa cum este cazul gunoiului de grajd, ci se folosesc dejecţiile acumulate pe suprafeţele unde animalele rămân în timpul nopţii sau în orele de odihnă din cursul zilei. Aceste suprafeţe sunt cunoscute sub numele de târle, de unde şi denumirea metodei de îngrăşare a păşunilor. Târlirea se aplică pe păşunile bune, dar mai ales pe cele degradate, care au un grad redus de acoperire cu vegetaţie ierboasă.

În perioadele cât animalele stau în târlă se acumulează cantităţi apreciabile de dejecţii, care au efect deosebit atât asupra producţiei de masă verde, cât şi asupra compoziţiei floristice a pajiştii. Astfel, îngrăşarea prin târlire a păşunilor mediocre, cu Nardus stricta (ţepoşică), are ca efect dispariţia acesteia din vegetaţie, locul său fiind luat de graminee şi leguminoase valoroase. Datele experimentale atestă superioritatea metodei faţă de folosirea altor îngrăşăminte organice, întrucât pe pajişti rămân atât dejecţiile solide cât şi cele lichide, iar pătrunderea elementelor fertilizante la nivelul rădăcinilor este facilitată de animale.

Un alt avantaj al târlitului este acela că permite fertilizarea suprafeţelor greu accesibile din zona păşunilor montane, unde transportul altor îngrăşăminte, inclusiv administrarea sunt dificil de realizat.

Cercetările au dovedit că se poate târli până la 50% din suprafaţa atribuită unei turme de animale, cu condiţia aplicării unor erbicide pentru distrugerea covorului ierbos degradat, urmată de supraînsămânţarea cu ierburi perene şi fertilizarea cu îngrăşăminte chimice fosfatice. Introducerea îngrăşămintelor fosfatice este necesară pentru a completa acest element, întrucât dejecţiile animalelor sunt mai bogate în azot şi potasiu şi mai sărace în fosfor, element de bază ce favorizează dezorientarea leguminoaselor.

Îngrăşarea prin târlire trebuie făcută pe baza unui program bine alcătuit, a cărui respectare este obligatorie atunci când se doreşte fertilizarea unor suprafeţe mai mari de păşune. În acest scop, plecând de la numărul total de animale (ovine sau bovine) întreţinute pe păşune, se calculează mai întâi suprafaţa târlei, ştiind că pentru odihnă sunt necesari 1-1,5 mp pentru o oaie şi 2,5-3 mp pentru o bovină adultă. În funcţie de tipul pajiştii (bună, mediocră, degradată), se stabileşte numărul de nopţi în care animalele se vor odihni pe aceeaşi suprafaţă. Fertilizarea corectă trebuie să ţină seama de datele prezentate în tabel (vezi în revistă).

Delimitarea târlei se face prin porţi de târlire – cunoscute în unele localităţi sub denumirea de lese, ţarcuri, ocoale, uşoare şi rezistente pe timp de noapte, din materiale plastice, mai înalte pentru vaci şi mai scunde pentru oi.

Mutarea porţilor la intervalele stabilite conform normei de târlire trebuie respectată riguros, pentru a nu se ajunge la o îngrăşare excesivă a suprafeţelor pe care animalele au staţionat mai mult decât era prevăzut. Depăşirea programului de 6 nopţi, în toate situaţiile, duce la o supratârlire, cu efecte nedorite privind îmbolnăvirea animalelor, poluarea solului şi apelor. În plus, este favorizată extinderea unor buruieni nitrofile (iubitoare de azot), necomestibile şi cu valoare nutritivă scăzută precum urzica, stirigoaia, păpădia şi speciile de ştevie. Dacă târlirea s-a făcut corect, efectul îngrăşării se menţine 4-5 ani, cu sporuri de 100-200% masă verde în primii 2-3 ani. Cele mai bune rezultate se obţin atunci când pe pajiştile degradate târlirea este urmată de administrarea de îngrăşăminte chimice fosfatice şi supraînsămânţarea cu amestec de plante bune pentru nutreţ.

Având în vedere avantajele pe care fertilizarea prin târlire le prezintă, ar fi extrem de util ca proprietarii de pajişti să introducă acest procedeu în complexul de măsuri pe care îl au în vedere pentru îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a producţiilor de masă verde şi nu numai, chiar dacă el poate fi aplicat pe suprafeţe relativ limitate.

Ing. Bogdan MACOVSCHI