Răspândirea şi poziţionarea salcâmului în România

După culesul melifer de la culturile de rapiţă de toamnă din aprilie, în mai încep culesurile melifere cele mai aşteptate de apicultorii români, respectiv cele de la salcâm, care le permit să obţină o miere superioară şi valoroasă. Deci cred că este necesar să cunoaştem istoricul răspândirii salcâmului şi poziţionările acestuia în România.

Până să ajungă pe teritoriul României salcâmul ocupa păduri nesfârşite pe lanţul Munţilor Alleghany ce se întind paralel cu Oceanul Atlantic, la vest de New-York în America de Nord, unde creşte spontan alături de alte specii spontane ca, apoi, să fie adus în Europa, pentru prima oară, de către francezul Y.Robin, în memoria căruia Linné a botezat această specie cu numele de Robinia. Astfel că în anul 1601 a fost plantat în „Grădina plantelor“ din Paris. Mai târziu, respectiv începând cu anul 1740, salcâmul începe să fie utilizat ca arbore de pădure în Germania şi apoi în restul Europei, succesele cele mai mari obţinându-se în sud-estul Europei. Aici trebuie precizat că, în cazul plantării şi încercării de aclimatizare a salcâmului în vestul Europei, necunoscându-se bine exigenţele acestuia faţă de climă şi sol, a fost plantat în locuri neprielnice, ceea ce a făcut să apară unele insuccese şi din această cauză plantările cu salcâm au început să fie respinse, la 200 de ani de la introducerea lor în Germania şi Franţa.

Totuşi, în timp ce vestul Europei îl abandona, salcâmul a început să fie utilizat masiv pentru împăduriri în sud-estul Europei. Spre exemplu, în Ungaria, la sfârşitul secolului XVIII-lea, în Pusta Maghiară încep împăduriri masive cu salcâm pentru fixarea zonelor cu nisipuri mişcătoare (zburătoare), astfel că în primul sfert al secolului al XIX-lea maghiarii aveau deja o suprafaţă apreciabilă de păduri de salcâm.

După Europa salcâmul a fost preluat şi încercat în cea mai mare parte a ţărilor din lume. Astfel, în Cipru se utilizează pentru stabilizarea nisipurilor mişcătoare (zburătoare), în Israel salcâmul este plantat până la altitudinea de 1.500 m pe coline golaşe şi calcaroase, în nordul Indiei şi Birmaniei se plantează pentru fixarea pantelor nestabile ale dealurilor şi pentru utilizare ca combustibil, în Japonia salcâmul este folosit pentru împădurirea terenurilor goale şi fixarea nisipurilor coas­telor maritime şi în Africa de Sud este utilizat în zonele cu ploi de vară torenţiale, pentru corectarea torenţilor.

În România salcâmul a fost adus, pentru prima dată, în anul 1750 de profesorul Dracea ca arbore de ornament, iar un secol mai târziu, în 1852, datorită calităţilor mari mai ales în ceea ce priveşte creşterea şi lăstărirea rapidă, s-a răspândit rapid, în special în sudul Olteniei pentru fixarea nisipurilor mişcătoare, dar şi în Bărăgan, pentru împădurirea solurilor compacte. Primele păduri de salcâm din România s-au plantat în 1852 la Băileşti, urmate, în 1867, de plantările pe nisipurile de la Deveselu, în 1883 la Ciuperceni, Piscu Tunari, Maglavit etc., totalizând o suprafaţă totală de 38.000 ha. În continuare plantarea salcâmului se extinde în toate zonele cu nisipuri mişcătoare (zburătoare): Apele Vii, Desa, Celaru şi altele. În afară de Oltenia, salcâmul se întinde şi în zonele nisipoase din Valea lui Mihai (judeţul Bihor), Carei (judeţul Satu Mare), Hanul Conachi (judeţul Galaţi) etc.

Salcâmul a fost plantat foarte mult şi în afara pădurii, în spaţiul rural mai ales, prin curţi şi de-a lungul străzilor, chiar şi în aliniamente extravilane.

Rusticitatea de care dă dovadă salcâmul a făcut ca acesta să fie cultivat uneori şi în condiţii improprii, pentru că, totuşi, acesta are anumite limite de suportanţă ecologică, de acum bine conturate şi cunoscute, desprinse din numeroase experimentări efectuate în cei aproximativ 160 de ani de cultură la noi, astfel că la noi în ţară salcâmul s-a naturalizat, devenind subspontan, de la câmpie până în zona montană inferioară. Salcâmul se cultivă ca esenţă forestieră şi ca plantă ornamentală, el este un arbore rezistent la secetă, dar iubitor de lumină şi cere un climat dulce, adăpostit de vânturi reci şi îngheţuri, creşte bine pe soluri afânate, calde şi profunde, iar solurile grele, argiloase, compacte sau reci nu îi sunt favorabile.

Actualmente, la noi în ţară plantaţiile de salcâm încep de la Dunăre şi se termină în regiunea dealurilor deoarece de la 200 m altitudine salcâmul începe să se rărească şi devine sporadic către 400 m. Ca excepţie, el poate fi plantat şi la 500-600 m altitudine, pe coaste pentru consolidarea râpelor, dar densitatea este mică. În prezent se poate considera că salcâmul are o largă răspândire în toată ţara noastră. Regiunea cea mai întinsă şi compactă împădurită cu salcâm este sud-estul Olteniei, unde se pare că acesta a găsit condiţii optime de dezvoltare, astfel că unele păduri au circa 30 m înălţime şi exemplare de salcâmi cu trunchiuri de peste 80 cm în diametru. În Bărăgan şi Stepa Dobrogeană există plantaţii de protecţie a culturilor şi a căilor ferate.

În anul 1989 suprafaţa totală din România acoperită cu salcâmi era de 247.517 ha, iar în anul 2001, având în vedere programul anual al Regiei Naţionale a Pădurilor (RNP) de plantare anuală de 5-6 mii ha, suprafeţele pe care se găsesc salcâmi sunt de 255.485 ha, dintre care 202.328 ha în administrarea RNP; intrând în detalii, în judeţele cu cele mai mari suprafeţe de salcâm situaţia acestora se prezintă astfel:

- judeţul Dolj are o suprafaţă cu salcâmi de 26.366 ha, dintre care 18.692 ha în administrarea RNP;

- judeţul Mehedinţi are o suprafaţă cu salcâmi de 18.318 ha, dintre care 13.081 ha în administrarea RNP;

- judeţul Vâlcea are o suprafaţă cu salcâmi de 16.279 ha, dintre care 9.466 ha în administrarea RNP;

n judeţul Galaţi are o suprafaţă cu salcâmi de 15.392 ha, dintre care 12.000 ha în administrarea RNP;

- judeţul Argeş are o suprafaţă cu salcâmi de 14.912 ha, dintre care 7.839 ha în administrarea RNP;

- judeţul Gorj are o suprafaţă cu salcâmi de 14.289 ha, dintre care 14.021 ha în administrarea RNP;

- judeţul Vaslui are o suprafaţă cu salcâmi de 12.198 ha, dintre care 10.849 ha în administrarea RNP.

Să sperăm că la data actuală, ca urmare a programelor anuale de plantare ale Regiei Naţionale a Pădurilor, suprafeţele de salcâmi în ţară au crescut.

Pentru detalierea localizărilor principalelor masive de salcâm (localităţi şi hărţi GPS) din ţara noastră consultaţi cartea „Plante melifere de foarte mare şi mare pondere economico-apicolă“ (situl www.apiflora.ro, articole – Flora meliferă).

Material prelucrat şi completat de prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE
(după cartea „Plante melifere de foarte mare şi mare pondere economico-apicolă“, autori: Petre IORDACHE, Ileana ROŞCA şi Mihai CISMARU)