Atena Bratosin Stoian, un destin solistic purtat pe plaiurile Buzăului

E clar că Atena Bratosin Stoian iubeşte muzica populară. Drumul, viaţa, soarta au făcut-o să abandoneze odată folclorul, dar, după o întrerupere de 20 de ani, s-a întors la cântec şi i-a rămas sută la sută credincioasă. Plus că a desluşit, în ultima vreme, taina, liniştea şi bucuria pricesnelor. Interviul de faţă survine însă într-un moment greu din viaţa cântăreţei; este încă devastată de pierderea soţului alături de care a petrecut peste trei decenii de înţelegere, dragoste, prietenie.

– Încep aşa: să vă dea Dumnezeu putere de a trece peste tristeţea pierderii celui mai drag om din viaţa dvs.!

– Sper s-o pot face, fiindcă au fost clipe când am crezut că mă prăbuşesc. Dacă n-ar fi amintirile, prietenii, puţini, dar buni, dacă n-aş fi avut privilegiul uluitor de a-l cunoaşte pe părintele Mihail Milea, cel care patronează Fundaţia „Sf. Sava“ pentru ocrotirea bătrânilor, femeilor alungate şi copiilor abandonaţi, dacă n-ar fi fost cântecul popular, în care-mi pun dorurile, şi pricesnele, cu izvorul lor nesfârşit de pace sufletească, chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut.

– Vorbind despre amintiri, ce-ar fi să mergem în satul copilăriei, acolo unde aţi învăţat să cântaţi, dar mai ales să îndrăgiţi muzica populară?

– La Dâmbroca – Săgeata, din şesurile Buzăului, am trăit poate cea mai frumoasă perioadă a existenţei mele. Păcat, spun acum, că nu am stat acolo decât până după ce-am absolvit clasa a IV-a. În casa noastră era mereu foarte multă bună-dispoziţie. Mama avea o voce bună, bunicul parcă şi mai bună... Îmi amintesc de el că-i găzduia pe muntenii care veneau la câmp, cu produse la schimb. Îi ospăta şi le cerea să cânte, să spună snoave, versuri, ce-o fi. Atunci am învăţat „Măi, fetiţă, cu ilic/Cine naiba ţi-a şoptit...“, dar la şcoală preferatul meu era „Drag mi-a fost calul bălan şi Gheorghiţă militar“. Îl ţin minte pentru că, din cauza acestui cântec, am luat prima palmă mai serioasă de la mama, fiindcă nu voiam, în clasa întâia, să învăţ o poezioară de şcoală. Când am plecat la Buzău am terminat cu fericirea, în sensul în care trăiam doar din salariul de sezonier al mamei, locuiam cu chirie într-o casă în care ne ploua... Mă trec frisoanele când îmi amintesc de primii patru ani de şedere la oraş. Dar bunicul meu, vedeţi, tot mâna lui m-a salvat, i-a spus fiului său nu să mă abandoneze, să-mi dea pâinea şi cuţitul. Aşa am ajuns la unchiul meu, la Bucureşti, unde am urmat nişte cursuri de operator cinematografie la o şcoală organizată pe lângă Direcţia de Difuzare a Filmelor. Pe 23 decembrie 1968, ţin minte toată viaţa această dată, m-am angajat la Cinematograful Tineretului din Buzău. Eram cea mai tânără operatoare filme din ţară, motiv pentru care, până la majorat, m-au compensat cu un plus salarial. Cu acest statut de angajat am reuşit să facem un contract de cumpărare a primului nostru apartament.

– În tot acest răstimp aţi mai făcut şi altceva, nu?

– Liceul la seral, o şcoală populară de artă, am cântat, m-am măritat şi m-am despărţit, iar în 1974 am început o colaborare serioasă cu Casa de Cultură din Buzău, cu care am mers în spectacole în Cehoslovacia, Iugoslavia, în Buzău – am colindat sat cu sat, în România am ajuns prin toate judeţele, apoi am fost selecţionată la „Floarea din grădină“. Am participat în sezonul din primul an, apoi l-am repetat, pentru că s-a schimbat formatul emisiunii, am mers şi la etapa a II-a, iar la a III-a... ei, da, m-am măritat a doua oară. Între timp, în 1982, am avut de ales între a merge într-un turneu folcloric de o lună în Franţa şi angajarea în armată. Intuiţi, am ales să fiu salariat la Armata a 2-a Buzău, apoi la Comandamentul Aviaţiei Bucureşti, unde ne mutasem, eu şi soţul meu Marcel, între timp, la Academia Militară, de unde am ieşit la pensie, îndeplinind funcţii de referent, secretar etc.

– Şi v-aţi oprit şi din cântat.

– Nu chiar atunci. O perioadă, până în 1987, am evoluat la Festivalul Cântecului Ostăşesc, am cântat cu Ansamblul „Doina“ al Armatei, cu „Rapsodia română“, cât a purtat acest nume. Dar, am avut din nou de ales: aveam ofertă de la „Doina“, cu turnee lunare de două săptămâni, dar şi soţul, ofiţer, avea deplasări de câte 20 de zile în teritoriu. Iar opţiunea mea a fost în defavoarea cântecului.

– Cât a durat această autocenzură, să spun aşa? Şi de când v-aţi relansat în muzică?

– Până în 2004, când am ieşit la pensie şi ne-am retras la Verneşti, în satul Mierea. Atunci am mers de Sf. Maria la o prietenă din Cozieni-Buzău şi pe cine credeţi că văd pe scena festivalului sătesc? Pe Maria Văduva, cu care mă cunoscusem în tinereţile noastre de cântec. S-a desfăşurat o scenă aproape magică. Mă întreabă Maria de sănătate, îi zic că vreau să-i ofer ei nişte piese aprobate deja în radio, a refuzat, spunând pe un ton aproape poruncitor: „Cântă-le tu!“. I-am spus că nu-mi permite Marcel: „Dar cine e Marcel, zicea ea, cheamă-l încoace!“ Nu ştiu nici în ziua de azi ce s-a întâmplat, dar soţul meu, care toată viaţa a avut doar „nu“-uri pentru cântec, a zis de data aceea „da“. Am mers la Ploieşti, am înregistrat cu maestrul Pană câteva piese, apoi un material întreg, pe următoarele, vorbesc despre CD-uri, le-am făcut cu Orchestra Radio, condusă de maestrul Adrian Grigoraş, m-a dus Maria în emisiuni, în spectacole şi uite aşa a avut loc relansarea mea. Ştiu că Mariei Văduva nu-i place să spun asta, dar ea m-a făcut să renasc din propria-mi cenuşă în această lume a melosului popular. Sunt 10 ani deci de emisiuni, concerte, muzică, pasiune.

– Şi vor mai fi mulţi şi bine, fiindcă ştiu că azi cântecul vă este sprijin esenţial pentru a vă alunga tristeţea şi singurătatea. Şi mai ştiu, îmi spuneaţi, că mai aveţi piese din prima tinereţe solistică.

– În prezent sunt într-o colaborare cu Centrul Judeţean de Cultură şi Artă al Consiliului Judeţean Buzău împreună cu care merg la evenimente din viaţa comunelor judeţului nostru, dar s-a mai întâmplat un lucru absolut minunat acum patru ani – şi mă gândesc deseori că a fost ca o predestinare – l-am cunoscut pe părintele Milea. De atunci şi până azi m-am îndrăgostit de muzica bisericească bizantină, cânt şi eu pricesne, acompaniată numai de toacă şi clopot. Nimic altceva nu înalţă mai mult un om decât mersul şi cântatul în biserică. Altfel, îmi place să particip la activităţile organizate de părinte în centrele sociale şi o fac cu un preaplin sufletesc nemărginit. Dincoace, în plan solistic, mă bucur de preţuirea ascultătorilor din Buzău şi nu doar din Buzău şi, aşa cum am spus, mai am cântece pe care să le imprim, sper să şi reuşesc să fac acest lucru.

– Vă dorim din tot sufletul să vă împliniţi dorinţa aceasta. Şi, pentru că sunteţi născută în luna august, pe 28, vă urăm să aveţi mulţi ani liniştiţi, cu pace şi cu cântec din belşug!

Maria Bogdan