Hristos a înviat! Cu el reînviem şi noi spiritual, an de an

În arhiva spirituală a poporului român există o zestre etnologică deosebită, iar farmecul tradiţiilor şi obiceiurilor păstrate cu credinţă şi astăzi în unele zone reprezintă comoara noastră poate cea mai de preţ, cu care ne identificăm ca neam printre celelalte lumi măturate de progresul modernist. Despre toate acestea vorbim cu conf. dr. Doina Işfănoni, etnolog.

Peştele şi salcia, promisiunea vieţii permanente

- Turcii şi tătarii spun că nu se face primăvară până nu calci pe coji de ouă, adică până nu vine Paştele Creştin. Ne leagă această sărbătoare de o serie de tradiţii şi obiceiuri de la bunii şi străbunii noştri, toate având o semnificaţie aparte, aceea că o dată cu natura renaştem şi noi. Aşa este?

- Desigur, odată cu sărbătoarea Floriilor sau momentul intrării în glorie a lui Iisus Hristos în Ierusalim. Acele ramuri verzi cu care Iisus a fost întâmpinat sunt pentru noi un simbol al biruinţei vegetalului asupra frigului, asupra uscăciunii, a secetei, iar pe de altă parte, a încrederii că această credinţă va învinge. Mlădiţele de salcie sau răchită poartă în credinţa creştină imaginea fertilităţii, a fecundităţii în regnul animal şi uman. Există o legendă care vorbeşte de momentul în care Maica Domnului a binecuvântat salcia. Se spune că nimeni nu a vrut să o treacă apa atunci când îşi căuta fiul răstignit, doar salcia s-a aplecat şi s-a făcut punte, ajutând-o pe Fecioară. Drept răsplată, salcia a fost binecuvântată şi a rămas în toate civilizaţiile un simbol al permanenţei şi al încrederii. Să nu uităm că ea se sădeşte foarte uşor şi nu arde. De aceea ramurile care stau în biserică şi intră în sfinţirea slujbei care se oficiază sunt privite ca o extensie a sacralităţii, iar oamenii le duc acasă agăţându-le la icoane, pe la streşini sau chiar prin grădină, considerându-le o extensie a rodului.

Peştele, alături de salcie, aduce în atenţie pe Hristos în acea ipostază a promisiunii vieţii permanente. În această zi bucatele din peşte sunt la mare înălţime, iar această sacralizare a fiinţei noastre, prin cele două elemente care reprezintă simbolul lui Iisus peştele şi sângele lui prin sacrificiul ce se apropie, ne dau un plus de purificare.

Obiceiurile laice poartă amprentă pozitivă

- Cum interferează aceste tradiţii şi obiceiuri laice cu credinţa?

- Pentru noi, creştinii ortodocşi, această împletire este foarte greu de separat cu o linie de hotărnicie. Sigur că nu e creştineşte să pui ramura de salcie pe creştetul copilului, pe stupi şi nici pe straturile de legume. Dar să nu uităm că există încă din vremea civilizaţiilor antice credinţa că tot ce se atinge de elementul sacralizat în biserică devine purtător de bine, de bucurie, de împliniri.

Din punctul meu de vedere, religia creştină, în forma ei răsăriteană, se potriveşte foarte mult cu precreştinul, dar în esenţa ei umană. Noi nu am preluat niciodată în popor acele practici de tip magie neagră, de tip exorcism pe formule malefice. În schimb, am avut o atitudine pozitivă faţă de mediu, faţă de semeni. Până şi descântecele de dragoste care se făceau nu blamau un virtual duşman, ci pur şi simplu potenţau pe cel care făcea vraja pentru sine sau destinatarul era determinat să poată vedea cu alţi ochi persoana care era vizată. Nu există această conştiinţă a maleficului, de acea în practicile noastre tradiţionale, în obiceiuri, în ritualuri, chiar şi în cele care se apropie de Săptămâna Luminată, avem o serie întreagă de îmbinări între creştin şi precreştin. Poate pentru purişti ar putea fi încălcări ale dogmei, dar mulţi teologi, printre care chiar părintele Stăniloaie, vorbeau de tradiţia populară, de latura ei pozitivă, pe care creştinismul a dezvoltat-o dând viabilitate tradiţiei şi nu extirpând-o.

Oul, expresia sacrificiului şi a iubirii

– Ce semnificaţie au toate pregătirile din Săptămâna Mare?

– În Joia Mare se vopsesc ouăle, se frământă pasca, se fac cozonacii, pentru că toate acestea sunt promisiunile renaşterii. Oul, pasca sunt simbolurile sacrificiului lui Hristos, ale trupului care prin dospirea, prin drojdia care se încorporează nu mai este azima iudaică, ci va fi revirimentul spiritual la care noi am tânjit şi pe care fiecare generaţie îl aşteaptă. De aceea Paştele este poate cea mai importantă sărbătoare, pentru că vine după o perioadă de lungă aşteptare a purificării prin post, dar mai e şi emoţia lui „aştept să se împlinească“.

– De unde obiceiul ciocnirii ouălor?

– În civilizaţiile orientale oul este chintesenţa vieţii. Aparent fragil, el păstrează totuşi viaţa. În panteonul românesc, în cosmogonie asistăm la oul care plutea în oceanul primordial din care s-au născut aştrii, din gălbenuş soarele şi din albuş luna, pentru ca apoi să se creeze lumea. Oul nu este numai o expresie a permanenţei şi a reînvierii perpetue, ci şi simbolul iubirii. Prin culoare oul este un mesager al dragostei curate, promisiunea iubirii între tineri. Să nu uităm că de Paşte tinerii schimbă ouă roşii, în chip de respect şi dragoste. Oul roşu este şi expresia sacrificiului Mântuitorului pe cruce. Legenda spune că Fecioara, ca să-i îmbuneze pe soldaţii care-l păzeau pe Iisus, s-a dus la ei cu un coş cu ouă. A aşezat ouăle la piciorul crucii şi acestea au fost udate de sângele Mântuitorului, de aici simbolul sacrifi­ciului. De asemenea, oul roşu este un mesager al încrederii noastre. Ştim cu toţii că în Transilvania oul roşu se dăruia ca răsplată a iubirii tinerilor care veneau cu stropitul. În Moldova, când se făcea Scrânciobul, ca plată se dădeau tot ouă roşii.

Oul se ciocneşte numai la vârf, pentru că în felul acesta eliberăm în sens ascensional al sufletului, al luminii acel spirit care zace în ou şi nu cu o latură sau cu fundul, ca să nu ne meargă rău. Există obiceiul ca în prima zi de Paşti să ne spălăm cu apa în care a stat un ou roşu, ca să avem obrajii rumeni, dar şi ca speranţă a binelui, a vieţii permanente. Aşadar, oul roşu aduce cu sine credinţe foarte vechi.

– Oricât de sărac, românul nu petrece Paştele fără sacrificarea mielului. De ce acest obicei?

– Sigur, acesta este substitutul lui Hristos, mielul lui Dumnezeu, iar sacrificiul mieilor şi iezilor reprezintă repetarea acestui sacrificiu hristic, dar şi o împărtăşire pentru ca apoi să ne bucurăm de comuniunea cu actul sfânt al Învierii. Sunt elemente care în hrana rituală funcţionează de veacuri, de milenii. Această ofrandă pe care o servim alături de familie, prieteni este prilejul comuniunii reconfirmării aceloraşi convingeri. Astfel, prin consumul cărnii de miel ne hrănim într-un fel cu trupul lui Hristos.

– Ştiu că mai există obiceiul înnoi­rii straielor, mai ales la copii.

– Da, există încă vorba „Crăciunul sătulul, Paştele fudulul“. Se spune că trupul care s-a purificat prin post trebuie să primească acea înnoire. În planul comunităţii, în noapte de Înviere ieşirea în straie noi însemna promisiunea unui început de viaţă sau de activitate pe o altă coordonată decât cea pe care am fost până acum. De fapt, înseamnă o redefinire a fiinţei în planurile trupeşti, spirituale. De aceea avem nevoie de o haină nouă.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013