Directorul SCDA Turda: „Moartea genetică este irecuperabilă“

Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare Agricolă Turda a luat naştere la 1 februarie 1957, odată cu actul de înfiinţare a Institutului de Cercetări pentru Cultura Porumbului Fundulea, având ca obiect iniţial de activitate promovarea porumbului hibrid. Ulterior, acesta a cuprins şi ameliorarea hibrizilor de înaltă productivitate şi adaptabilitate, pretabili pentru zona de centru şi de vest a ţării, şi a soiurilor de leguminoase pentru boabe. Pe lângă cercetarea fundamentală şi aplicativă în domeniul vegetal, SCDA Turda deţine şi stocul genetic al raselor de suine Mangaliţa şi Bazna, precum şi al rasei de oi Ţigaia ruginie. În prezent, staţiunea, aflată în reţeaua INCDA Fundulea, este subordonată Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice. Despre activitatea unităţii am vorbit cu al cincilea director din istoria SCDA Turda, prof. dr. ing. Ioan Haş.

Pământul staţiunii, tentaţie pentru fermierii din zonă

– Domnule director, să ne întoarcem puţin în timp, în 1990. Ce suprafaţă avea atunci SCDA Turda şi cât mai deţine acum?

– În urmă cu 23 de ani, unitatea noastră deţinea 1.993 ha de teren agricol, din care puţin peste 1.400 ha arabil. Pentru activitatea de cercetare aveam la dispoziţie 180 ha pentru parcelele experimentale şi 550 ha pentru parcele de uniformizare.

La ora la care vorbim, dispunem de 560 ha, din care arabilul este undeva sub 400 ha. Dacă diminuarea suprafeţelor va continua, vom ajunge în situaţia să nu mai avem unde să producem verigile iniţiale din soiurile de grâu ori liniile consangvinizate de porumb, care reprezintă baza ori, cum îmi place mie să spun, cărămizile din care sunt constituiţi hibrizii. Dacă aţi văzut teren mai mult este pentru că am arendat pământurile de la foştii proprietari. Dar şi cu acesta suntem într-o mare presiune, fiindcă unii fermieri locali râvnesc la aceste suprafeţe lucrate ca la carte vreme de peste o jumătate de secol. Dar cea mai mare tentaţie o reprezintă amenajarea antierozională a solului.

Între anii 1981 şi 1984, statul, prin noi, a investit bani serioşi într-un vast şi complex program de combatere a eroziunii solului, cu sistem de colectare a apei provenită din drenurile instalate pentru captarea izvoarelor de coastă din arabil, păşuni şi fâneţe etc. De atunci, nu s-au mai alocat resurse financiare, dar noi am reuşit să întreţinem întreaga amenajare.

Bătălia pentru sămânţă

– De ce a ajuns România în această situaţie?

– Decapitalizarea ar fi motivul esenţial. Până prin anii 2000 existau alocări bugetare pentru cercetarea agricolă. De atunci încoace am fost lăsaţi în seama competiţiei proiectelor. Foarte bine, sunt extraordinar de bune şi acestea, ne-au provocat la un soi de excelenţă în competenţă, dar în toată lumea ameliorarea iniţială este sprijinită se stat. De ce? Pentru că ameliorarea, păstrarea şi menţinerea patrimoniului genetic nu se pot face din proiecte a căror finanţare este de 3 ani, fiindcă un program de selecţie recurent – reciprocă la porumb, de pildă, durează cât viaţa unui cercetător şi predai rezultatul altei generaţii. Când acesta este întrerupt, este moarte genetică, iar moartea genetică este irecuperabilă.

Dacă patrimoniul se va micşora în continuare, nu vom mai avea unde să producem sămânţa de bază, iar din acea clipă vom fi în totalitate dependenţi de importul de sămânţă.

– Între cercetarea fundamentală şi aplicativă, la care staţi mai bine?

– SCDA Turda a fost şi încă este o unitate eminamente de ameliorare a plantelor. Ameliorăm grâu, orz de primăvară, soia, porumb. Înainte de 1990 am stat grozav şi cu cercetarea fundamentală. Aveam un laborator de gene destul de bine pus la punct, un laborator de fiziologie, de asemenea bine utilat. Când a fost întreruptă finanţarea, numai noi ştim cum ne-am descurcat. Avem un stoc genetic important: 900 de genotipuri de grâu, 1.400 de linii consangvinizate la porumb, din care 460 create la Turda. Ca să se menţină un astfel de stoc e nevoie de bani mulţi. Numai hârtia pentru pungile folosite la izolări costă un miliard de lei vechi pe an. Dacă n-am fi avut cercetarea aplicativă, am fi închis şi noi porţile de mult. Anul trecut am înregistrat un soi de grâu, Andrada, un hibrid de porumb, Marius TD, şi un soi de soia, Carla. În clipa de faţă este o bătălie uriaşă pentru sămânţa de porumb. Din păcate, noi n-am mai putut produce decât 240 tone de sămânţă comercială, din cauză că suprafaţa pe care o avem la dispoziţie este redusă. Primesc, zilnic, zeci de telefoane de la fermieri, care mă întreabă de sămânţa de porumb, fiindcă şi ei au început să remarce sănătatea soiurilor româneşti. Pe seceta din 2012, cei care au cultivat hibrizi străini, cel puţin în zona noastră, au fost foarte afectaţi, pe când cei care au semănat hibridul nostru au avut producţie mulţumitoare. Observ, aşadar, o tendinţă de întoarcere la soiurile româneşti, fiindcă fermierii, şi cei mici, şi cei mari, au văzut că acestea sunt adaptate la condiţiile de climă şi sol de la noi. Într-un fel răspunde un soi străin la condiţiile de pe malul Atlanticului, în alt fel la climatul din România.

Şi totuşi, declinul poate fi curmat

– Vorbeaţi despre închiderea porţilor. Ce aţi făcut totuşi să salvaţi unitatea?

– Cred că ne-a ajutat entuziasmul, faptul că am răbdat să nu luăm salariile cu lunile ori să cumpărăm motorina cu bidonul de la staţiile de carburanţi. Când am preluat conducerea SCDA Turda, în 1999, aveam datorii uriaşe la bugetul de stat. Am făcut un împrumut de 8 miliarde de lei vechi, am achitat o parte din debitele la buget, am beneficiat şi de o ştergere a datoriilor, apoi am cumpărat maşini şi utilaje de mare putere şi de ultimă generaţie. Dacă acest lucru ar fi fost făcut mai din timp, poate situaţia ar fi fost mai bună. Cu timpul, a început să ne meargă bine, iar din 2007 cred că am intrat pe acumulări. Am depus şi un proiect cu finanţare europeană în valoare de 5,5 milioane de euro, pe care-i vom folosi pentru un laborator de genetică, inclusiv de genetică moleculară, iar un altul pentru detectarea micotoxinelor. În total, vom înfiinţa 16 laboratoare noi şi vom moderniza altele 10 existente, vom reabilita trei clădiri din întregul nostru patrimoniu, vom lărgi baza de utilaje pentru câmp etc. Ne-am ajutat, de asemenea, şi de ferma zootehnică...

– Chiar doream să vă întreb, ce caută zootehnia într-o staţiune de cercetare agricolă?

– Ferma exista şi înainte şi nu este una oarecare. Staţiunea deţine stocul genetic din rasele de suine Mangaliţa şi Bazna şi, la ovine, rasa Ţigaie ruginie. Dacă ne luam mâna de pe aceste rase, ele ar fi dispărut cu totul din România. Or, în clipa de faţă, noi nu avem tineret porcin cât ni se cere. Ni se solicită enorm de mult material biologic, iar cererea este în continuă creştere, fiindcă lumea se întoarce la rasele tradiţionale. După succesul enorm cu Mangaliţa, cred că am luat decizia cea mai înţeleaptă atunci când am hotărât să menţinem acest stoc genetic la Turda.

– Aşadar, aţi creat bazele pentru a merge mai departe.

– Cu condiţia să nu mai fie micşorată suprafaţa staţiunilor, să fie finanţată cercetarea fundamentală şi tinerii să fie motivaţi să vină în cercetare. Iar acest din urmă aspect trebuie urgentat, fiindcă în 2-3 ani pleacă şi generaţia mea şi nu vom mai avea cui să predăm ştafeta şi n-ar trebui să ajungem în faza în care să depindem de cercetarea altor ţări ori să nu avem specialişti care să înţeleagă ce scrie în lucrările internaţionale. Şi aşa am rămas extrem de puţini cercetători. În echipele de ameliorare, la Turda mai sunt trei specialişti cu experienţă, printre care mă număr şi eu, şi trei tineri cercetători. Iar când vorbim despre ameliorarea porumbului, o mână de oameni nu poate face mare lucru.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013