Gânduri și dorințe la sfârșit de an
Întoarcem în aceste zile ultima filă din calendarul lui 2025. Zilele zboară iar bilanțul lor e un balans între așteptări și deziluzii. Ne uităm în spate, unii cu mândrie și satisfacție pentru obiectivele realizate, alții cu dezamăgire și regret pentru ce nu am reușit, dar fiecare dintre noi ne dorim să facem lucrurile un pic mai bine sau chiar schimbăm obiective.
Cum ne vom aminti despre anul 2025? Pentru întreaga societate nu sunt prea multe lucruri bune de pus în balanță. După mulți ani de democrație postdecembristă încă avem o economie lăsată să evolueze fără strategii concrete și coerente, cu legi și norme elaborate pompieristic, confuze, uneori contradictorii și chiar parcă... antinaționale.
Ori de câte ori decidenții se dovedesc, bag seama, necopți și neputincioși, dau vina pe crize, dar pentru a-și menține nestingheriți cârma puterii susțin că... lucrurile sunt sub control. Afirmații infirmate însă de prea multe sacrificii ale majorității.
Se pare că a renunța la bucuriile unei vieți normale a devenit pentru români o axiomă. Toate acestea pentru că ne-am complăcut în situația de a „poza“ creștere economică prin consum și nu prin investiții și producție autohtonă.
Dacă vrem să mișcăm căruța din loc trebuie mai întâi să producem pentru a acoperi cererea, trebuie să creștem oferta, cu alte cuvinte să stimulăm investițiile. Sigur, nu spun o noutate, trebuie doar ca cineva să gândească strategii pentru țara asta, nu s-o pună la mezat.
Și totuși, nu-mi vine să tac și zic: de ce să încurci treburile cetății dacă se dovedește cu fapte impotența judecăților tale politice și economice?
Priviți-i, de pildă, pe fermieri, pe făuritorii a ceea ce punem de fiecare dată pe masă, ascultați-le păsurile și veți înțelege că economia românească, ce-a mai rămas din ea, plutește în derivă, iar recolta, câtă a fost, a trecut în neființa succeselor neomologate. S-a valorificat anevoie cu prețuri rușinoase și s-a risipit fără urmă de regret.
Pentru multe familii, agricultura nu e doar un loc de muncă, ci un mod de viață. Numărul celor care au continuat să cultive pământul în ciuda problemelor – secetă, boli, condiții economice grele și câte altele – este o mărturie a dârzeniei și a dragostei lor pentru pământ și acest stil de viață.
Cât despre dezvoltarea rurală, concomitent cu conservarea arhitecturii și a tradițiilor satului românesc, nu pot spune decât că, în mare parte, a fost mai mult subiect de campanie electorală, rareori depășind stadiul declarativ sau de intenție. Ar trebui să ne trezim și să privim acest tezaur aflat în suferință cronică în care se regăsește însăși identitatea noastră ca neam și să facem ca el să dăinuie.
Poate că sărbătorile de iarnă ale acestui sfârșit de an greu încercat, atât de frumoase și mult așteptate, va fi încă un prilej pentru diriguitorii țării de a-și așeza gândurile, de a face nu doar să sperăm la mai bine, ci să trăim mai bine.
România și românii ei merită asta. Merită să... înfulece din propriile bucate, nu din ce ne mai lasă alții din ce le prisosește. Merită să fie proprii stăpâni pe ce au acasă, nu să calce pe pământ străin în propria ogradă.
Ei bine, sunt cele mai frumoase sărbători din an, să ascultăm colinde fără a ne simți vinovați, sau poate că da, să ne activăm starea de spirit specifică perioadei, să împodobim bradul și să simțim fiorii dulci ai magiei de Crăciun.
Și ca să închei într-o notă optimistă ca în colindă: „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!“ La mulți ani!
Teofilia BANU
