Șirnea, satul amuțit care a călătorit prin ceața timpului

Pe drumul șerpuit ce duce într-acolo se deschide cortina și începe spectacolul feeric ce-ți surprinde ochii cu o animație de culoare verde-arămie, mă opresc puțin în loc, aplaud natura și merg mai departe. E început de noiembrie, falnicele creste ale Munților Piatra Craiului ating ocrotitor creștetul acestui sat mirific, Șirnea, din comuna Fundata, județul Brașov, locul rădăcinii satului turistic din România de la sfârșitul anilor 1900.

Privesc actorii pe care i-a lăsat Cel Sfânt aici: pământul, iarba, păsările, cătunele, norii abia întrezăriți prin ceață. Mă simt ca-ntr-un tablou ce nu are nevoie de pensule și acuarele pentru a fi pictat, el este așa simplu, lăsat acolo pentru cine vrea să-l vadă.

Pentru a simți și a cunoaște împrejurimile îndeaproape e musai s-o iei la pas; parcă acest pamânt este uitat de privirea lumii și când mă gândesc la asta am și o senzație de bucurie pentru că aici mai poți evada din forfota orașului, să-ți aliniezi gândurile din străfundul sufletului.

Trag aer în piept, mă îmbie până la firul ierbii prospețimea lui. Zăresc rămășițe de case ce s-au cocoșat și au oasele rupte de trecerea timpului, ograde în care altădată sătenii sărbătoreau „Măsurarea laptelui și întâlnirea fiilor satului“, unde cei care aveau oi făceau un inventar al cantității laptelui dat de mioare și astfel se împărțea brânza către săteni, „Noaptea de Sânziene“ din 23 iunie cu voie bună și dans tradițional sau „Focul lui Sumedru“ în seara de 25 octombrie, dinaintea Sfântului Dumitru, când se aprindea focul, iar șirnenii întrețineau o atmosferă de voioșie. Acum toți tac, undeva într-un culcuș adânc, doar scândurile fac un efort și mai trosnesc uneori la o adiere de vânt pentru a le șopti crengilor câteva gânduri.

În drumul meu am întâlnit o săteancă, ce a binevoit să mă primească în casa ei pentru a-mi arăta zestrea lăsată de către părinți și bunici. Lucrurile erau de o finețe rară, rochia de mireasă purtată de mama sa, apoi de ea și în acest an împrumutată și unei fete de-a locului pe când s-a măritat, iile tradiționale, toate din materiale fine, pe care, atingându-le, simțeai până și mâinile truditoare cu care au fost cusute manual.

Icoana veche de 100 de ani de pe peretele uneia dintre odăi, cuverturile de pe pat, soba, bibelourile, masa cu scăunele, dar și toate ustensilele cu care se gospodăreau trăiesc într-o armonie perfectă și acum prin grija cu care doamna le-a menținut în viață și pe care speră că într-o zi fiul ei ce este plecat în Australia se va mai întoarce cu nepotul său ca să le mai atingă, să le mai vadă. Mă servește cu biscuiți, deapănă câteva amintiri, îmi spune că tatăl dumneaei era colector de lapte și pe vremuri nu aveau voie să posede asemenea instrumente de separat laptele în casă. Am vrut să aflu câte familii mai sunt acum în sat. Oftând, îmi răspunde că în jur de șaizeci, aceștia ocupându-se cu creșterea animalelor și turismul.

Îmi iau „la revedere“ după turul acestui mic muzeu, mulțumindu-i pentru această oportunitate de a-i călca pragul și o las în casa din deal îndepărtându-mă și tot privind înapoi cu uimire cum norocul mi-a surâs.

Înaintez prin ceața Șirnei, un copac îngenunchiat precum creștinul la Sfânta Liturghie îmi taie calea, iar un câine mergând ca un bătrânel cu capul plecat trece agale. Mărul plin cu fructe de-i atârnau crengile mă face să mă apropii, sunt atât de ademenitoare... Nu a ieșit nimeni din casă, semn că stăpânul dădea mai rar pe acolo sau deloc. Îndrăznesc a culege câteva mere ce erau dichisit îmbrăcate cu o flanea de gheață, gustul lor e unic, îl simt precum o amintire a copilăriei.

Mergând pe cărările pietruite zăresc biserica din deal, urc, la început e ușor, apoi din ce în ce mai greu, semn că la Bunul nu se ajunge așa simplu, treptele sunt precum etatea omului, pe măsură ce înaintezi, puterea scade. Covorul de frunze dimprejur în concordanță cu acoperișul încălzesc peisajul. Școala și un teren de fotbal au fost lăsate în custodia anotimpurilor. Muzeul Etnografic „Nicolae Frunteș“ l-am găsit astăzi închis. La o răscruce de drumuri, niște localnici repară cea mai frumoasă casă de odinioară; aflu că este chiar a părinților doamnei ce mă primise mai devreme la ea.

Mai urc puțin în deal de la biserică și observ cum solemn mă privește Monumentul Eroilor construit la îndemnul lui Nicolae Frunteș în memoria ostașilor ce și-au dat viața în lupta din cele două războaie mondiale.

Salut soldații și o iau pe altă cărare, mă uit de aici cum, antitetic, vechiul și noul, tinerii și bătrânii, frigul și căldura ies la iveală prin imaginea caselor ce nu sunt deloc înghesuite, respiră fiecare așa cum își are așternutul.

Se lasă cortina peste sat, câinii latră la fiecare mișcare simțită, frigul se întețește. Simt că vreau să revin aici și în alt anotimp ca să revăd locul și, cine știe, poate că biserica și muzeul le voi găsi cu porțile deschise atunci. Ici-colo mai zăresc ieșind fum pe hornul de la câte o gospodărie, semn că nu se va șterge așa curând acest loc atât de amuțit cum mi s-a părut, trecut fiind prin ceața timpului, Șirnea.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO