Încercam într-una din zile să mă strecor pe uliţa unui sat vrâncean în căutarea unui crescător de animale. Îi aflasem rosturile de la unul dintre… tovarăşii lui de suferinţă, după cum îi plăcea să spună.

Mergeam şi parcă paşii îmi erau tot mai mici după ce frământasem vreo doi kilometri de drum plin de gropi, şanţuri şi noroi. Ninsese şi soarele, uşor pătrunzător prin stratul subţire de ozon, topise deja puţina zăpadă căzută.

Urcam şi mai purtam de grijă şi operatorului meu căruia încercam

Pentru prima dată în acest an am ajuns la țară. Străbat agale potecile copilăriei admirând peisajul încă amorțit de o iarnă care ninge cu ultimele ei puteri… În față, în susul ulicioarei, își face apariția un personaj pe care-l știu de-o viață: Nea Ionel. I-am admirat întotdeauna tăria de caracter și modul sincer în care vorbește despre orice. Mai ales despre trebile obștii din care face parte. Mă vede și mă salută respectuos. La fel fac și eu. Fără să zică nimic și în ciuda fulguielii de afară

Nostalgia vremurilor copilăriei petrecute în lumea mirifică a satului în care, asemeni multora, m-am născut, crescut şi unde am prins gustul muncii câmpului şi creşterii animalelor deodată cu cel al cărţii şi scrisului în limbajul neaoş românesc s-a înrădăcinat atât de adânc în mintea mea încât a ajuns să-mi fie de-a dreptul călăuză în ceea ce aveam să fac mai târziu.

Îmbietoarele cărări spre civilizaţia excesivă, asfalt şi betoane, fie ele şi frumos ornamentate, bucătăria de sub microunde la

Păi, să vezi că te îngropi şi să-ţi mai tragi şi tu pământ pe creştet este de-acum nu doar neștiință sau lipsă de previziune, ci și o mare neghiobie.

Încerc, în mintea mea mai puțin inițiată în ale economiei, să privesc lucrurile precum orice bun gospodar în propria ogradă. Dacă-ți pui în cămară și la teșcherea, ai. De nu, rabzi și-aștepți poate, poate va cădea vreo pară mălăiață... Ori mergi în genunchi pe la porți străine pentru o bucată dintr-un rest de pâine.

Ei bine, bagatelizăm