Din 2015 piaţa laptelui, sub ocupaţie străină?

Iată o întrebare care se vehiculează tot mai des în ultima vreme printre consumatori, dar mai cu seamă printre crescătorii de vaci de lapte.

La o recentă întâlnire a acestora, Achim Irimescu, fost secretar de stat în MADR, actual reprezentant permanent al României la Bruxelles, avertiza foarte tranşant că din aprilie 2015, când se va desfiinţa cota de lapte în Uniunea Europeană, s-ar putea „să nu prea mai putem bea lapte autohton“, deşi producţia la nivel naţional, precum şi efectivele au o uşoară tendinţă de creştere. „Cei mai afectaţi vor fi cu siguranţă micii producători, care efectiv vor dispărea de pe piaţă“, preciza oficialul.

De ce ne paşte acest pericol? Simplu. Politicile guvernamentale pentru agricultură în general şi pentru zootehnie în special n-au fost de natură a stimula dezvoltarea sectorului în ultimii mai bine de douăzeci de ani. Ca să ai performanţă în acest domeniu trebuie să se ţină seamă de bine cunoscuta triadă – RASĂ, MASĂ şi CASĂ.

Rasele n-au fost şi nu sunt de cea mai mare valoare biologică, din cauza activităţii sectorului de ameliorare şi reproducţie în zootehnie care în mai fiecare an a suferit amputări financiare şi de personal, la care s-a adăugat o legislaţie elaborată parcă pentru a îngrădi activitatea şi nu pentru a o stimula.

Masa, adică hrana specifică speciei, nu a fost nici ea întotdeauna de cea mai bună calitate şi raţional administrată, deşi potenţial în acest sens există.

Casă – şi aici cred că ar fi trebuit să existe o mai serioasă preocupare, cu atât mai mult cu cât a existat posibilitatea accesării de fonduri europene pentru investiţii inclusiv în adăposturi, mecanizare etc.

La toate acestea s-ar mai putea adăuga lipsa de pregătire, de cunoştinţe în domeniu, mai ales în rândul micilor fermieri. Poate că era oportună menţinerea reţelei de consultanţă agricolă, la rândul ei decimată după bunul plac al câte unui ministru, înstrăinat de nevoile reale ale agriculturii şi agricultorilor.

Aşa se face că România nu a reuşit popularea fermelor cu animale performante din punctul de vedere al producţiei de lapte, ceea ce a condus la realizarea unei producţii medii de doar 3 t/cap de vacă, în vreme ce Germania obţine 10 tone. Şi tot pe-aici se situează Olanda, Danemarca, pe care doar cota de lapte le-a ţinut „în frâu“. Odată cu desfiinţarea acesteia cu siguranţă vom fi campioni la importuri de lapte şi produse din lapte la preţuri pe care românii nu şi le pot permite din cauza costurilor mari de producţie. La aceasta se mai adaugă, fără îndoială, calitatea laptelui, care în România, ca urmare a unei dotări precare şi, aşa cum spuneam, a unei slabe pregătiri în domeniu a multor crescă­tori mici va determina dispariţia treptată a lactatelor româneşti de pe piaţă.

Soluţia pentru a se depăşi „unda de şoc“ de după aprilie 2015, recunosc acum crescătorii, ar fi asocierea şi organizarea lor în structuri care să asigure o mai bună coordonare a întregului flux, de la fermă, producţie, procesare până la valorificare. Altfel, piaţa laptelui va fi sub ocupaţie străină. Şi încă multă vreme de aici încolo.

Ion Banu