Romania
Moştenire irosită

Din bun gospodar românul a ajuns un risipitor. Cu sau fără voia lui. Din ce-a avut s-a ales cu mai nimic. Nu-i greu să-nveţi mersul înapoi atunci când la timonă sunt inşi ce ţin cârma contra vântului. Socoţi că „ăsta-i drumul“ dacă cei din postul de comandă aşa spun.

Mare ştiinţă şi manipularea asta! Şi este cu atât mai eficientă când există şi mijloacele necesare.

Aşa se face că de un sfert de secol denigrăm ce-a fost şi superlativizăm ce există, chiar dacă în ogradă nu mai avem nimic şi mâncăm prost şi odată pe zi. Indivizi ce n-au nimic comun cu românismul, noţiunea de naţionalism, aşa-zişi formatori de opinie, susţin că mai bine ca acum n-am dus-o niciodată. Şi-i credem, că doar au spus-o la televizor.

Îi credem de bună credinţă şi-atunci când demolează şi ultimele bastioane ale ştiinţei şi economiei. Închidem, tragem obloanele şi-apoi licităm la poarta străinătăţii. Câtă moştenire irosită! Nu ne-au mai plăcut produsele şi preţurile noastre. Erau prea mici ca să poată înghiţi şi grasele comisioane. Şi-apoi, ar fi putut fi şi la mare vedere.

Câtă nebunie într-o lume în care avem pretenţia că ştim adevărul.

Băncile, multinaţionalele, afacerişti de oriunde cărora li s-au deschis larg cărările spre ceea ce aveam mai de preţ, mai bine informaţi despre ceea ce suntem decât noi înşine, ne-au sufocat cu ofertele şi promisiunile lor până când am ajuns să vedem negru alb chiar şi-atunci când suntem convinşi de contrariul.

Informatizarea, fără de care credem că nu putem exista în era în care ne aflăm, a deschis şi mai discret căile spre cunoaştere a tot ce mişcă-n jurul nostru. Suntem acum cunoscuţi în toată intimitatea noastră fizică, economică, relaţională. Nu întâmplător se spune că arma cea mai eficientă este informaţia. „Ştiu cine eşti, te fac cum îmi prieşti“. Cam aşa sună deviza celor care şi-au întins tentaculele invizibile peste toată fiinţa noastră.

Mi-ar place să cred că eforturile unora de a mai ordona măcar câte ceva din ce ne-a mai rămas îşi va atinge scopul. Din păcate, parcă nimic nu se mai leagă. Înfiinţăm în schimb structuri care să ne ţină sub control şi la glie. Nu trebuie să spui ori să ceri ceva. Trebuie  doar să dai. Să dai chiar şi din ce n-ai. Ne mai rămâne viaţa? Nici ea parcă nu ne mai aparţine.

I. Banu

editorial

Alte articole:

Imperiul ni-micului

IAc-așa și așa...

Efect sau cauză?

Omul cu capra...

Dă câinele din coadă?

Criza noului început?

Robotul suprem

ConVINge-te de ce să fie românesc?

Iarna car și vara sanie...

Anul nou, metehne vechi?

Gânduri și dorințe la sfârșit de an

Agricultura europeană la răscruce

Dacă vrei roade, seamănă ogorul

Mercosur - pentru unii mumă, pentru alții ciumă

Austeritate de tip fanariot

Capacitatea de a reveni la normalitate

Cutremur în piață

Ce ne-am dorit și ce va fi...

Sate fantomă

„Dușmanul“ nevăzut...