Copil fiind, pe la vreo 7-8 ani, îmi făcea mare plăcere să agit patrupedele canine ale vecinilor, trecând în fugă cu bățul prin gardul acestora. Se isca o hărmălaie pe uliță încât greu se mai puteau înțelege oamenii între ei.

„Măi, băiețaș – mi se adresă la un moment dat un vecin –, dacă scapă un dulău agitat din vreo ogradă va fi vai de fundul tău, nu ți-e frică?“

„Nu – i-am răspuns eu voinicește.“ N-au trecut prea multe secunde după răspunsul meu… bărbătesc că m-a și înșfăcat un cățelandru

Se petrec multe lucruri în viața unui om al căror sens încearcă să-l înțeleagă, uneori cu mari eforturi, iar, când nu reușește, dă vina pe ghinion, dușmani sau Divinitate. De-i vreun pământean bănuit de vreun rău pricinuit, ferească-l Sfântu... dacă nu există cumpătare și rațiune.

Dar ce te faci atunci când pricinuitorii răului, de multe ori colectiv, sunt mai-marii neamului?!

Ei bine, recent mi-a fost dat să intru în posesia unor informații care, nu mai încape îndoială, seamănă a trădare

Treceam pe drum și m-a oprit, motivând vrerea sa de a afla amănunte despre… sărăcia, zicea, ce va să vină. Era o femeie pe la vreo șaptezeci și cinci de ani dintr-un sat prahovean care, aveam să realizez, părea parcă împăcată cu gândul la un trai precar „ca în vremea anilor '50“.

Cu tactul specific bătrânilor înțelepți m-a angajat într-o discuție care, recunosc, nu mi-a displăcut.

Nu prea ești după-aici, așa-i? M-a întrebat direct. Așa este – îi răspund. Apoi – continuă bătrânica – trebuie să

„Am crezut întotdeauna în oameni, în corectitudine, loialitate, fraternitate, toate la un loc dătătoare de liniște şi pace. Cred şi-acum şi poate toată viaţa. Pentru că aşa sunt: conciliant, răbdător în relaţiile cu semenii. Tac când ei se răzvrătesc, vorbesc când liniştea se-aşterne. Şi nu judec, spun doar că este bine să ne deschidem sufletul şi să zâmbim cu toată ființa, aşteptând cu încredere şi curaj momentele ce vor să vină. Şi, de ne descreţim frunţile, soarele va răsări la fel de