„Degeaba ai grădină dacă n-ai grădinar“

Mi-a plăcut expresia rostită în cadrul unei emisiuni TV de un irlandez ce s-a dovedit de-a dreptul îndrăgostit de locurile noastre de baştină.

Cu siguranţă Peter Harsh, împământenit de vreo douăzeci de ani în România, a avut prilejul să cunoască, să vadă şi să studieze tot ceea ce noi, românii, nu reuşim, nu ne facem timp să vedem, să simţim bogăţiile cu care Divinitatea ne-a hărăzit.

O interesantă legendă spune că la împărţirea pământului, Dumnezeu a chemat popoarele ce-l locuiau. Nemţii, ordonaţi cum îi ştim, au sosit primii şi şi-au primit partea. Au urmat alte şi alte popoare cărora li s-a dat după cum au sosit. Ultimii au venit românii. Cale lungă pân’ la Domnul. Dumnezeu le-a zis: „păi, fii mei, vouă ce să vă mai dau că am terminat tot. Dar mi-e milă de voi că sunteţi un neam de oameni buni, harnici şi uşile caselor vă sunt veşnic deschise. Aşa că am să vă dau pământurile pe care le oprisem pentru mine.“

Şi uite aşa, se spune, românii au căpătat „grădina“ Domnului, poate printre cele mai frumoase şi bogate locuri de pe pământ. De aici, probabil şi zicala „cel din urmă va fi cel dintâi.“

Revenind la expresia de mai sus, aceasta se potriveşte cum nu se poate mai bine stării lucrurilor de pe la noi. Avem cea mai frumoasă şi bogată „grădină“ dar, se vede treaba, grădinarii-s de pripas. Nu ştiu a administra şi îngriji, sau văd doar ce pot culege. Până şi asta de-ar face-o altcineva, ei doar să bage-n traistă.

Ei bine, cam asta-i România noastră. Fără buni grădinari. Iar cei puşi s-o îngrijească, mai gata s-o vândă pe trei şfanţi.

Câte locuri şi lucruri minunate avem în propria ogradă despre care doar auzim, de multe ori, iată, de la alţii îndrăgostiţi de ceea ce noi ignorăm. Oameni de omenie, harnici şi primitori, bogăţii pe pământ şi în măruntaiele lui, cele mai diverse şi minunate obiceiuri, tradiţii, ce s-au păstrat de milenii în minunata noastră „grădină“. O ţară râvnită de mulţi, gata s-o cumpere cu orice preţ. Şi-o iau bucată cu bucată lăsând în urmă sărăcie. O grădină plină de ciulini şi alte bălării prin care abia va mai mişuna câte-un român. 

La figurat pentru că, pe ce noi dăm doi bani, alţii prosperă. Şi ne mai şi otrăvesc viaţa prin tehnici aşa-zise aducătoare de profit.

Câtă ignoranţă şi lipsă de respect faţă de propria noastră obârşie, de străbunii care-au reuşit mii de ani să-şi ţină grădina ca o floare, vărsându-şi sângele apărând până şi ultima „petală“ din frumoasele ţinuturi.

M-aş bucura să mai putem apăra măcar ce ne-a mai rămas din ce ne-a dăruit Dumnezeu. Dacă nu din respect pentru istorie, măcar din grijă pentru copiii noştri pe care nu ni-i dorim la fel de risipiţi precum avuţia naţiei în ultimele decenii.

Pâine noastră cea de toate zilele trebuie s-o plămădim aici, iar făuritorii ei să fie dintre urmaşii care-u zămislit istoria pe-aceste meleaguri. Veneticii n-au decât a înfuleca din minunatele noastre bucate. Doar atât.

Ei bine, trebuie să ne găsim grădinarii fiindcă altfel, păcat de grădină. Iar de-i avem, trebuie treziţi. Şi cum s-ar cuveni, deşteptarea trebuie s-o dea cei care-şi iubesc rădăcinile.

Cu trompete şi apă rece. E prea puţin?

Ion Banu